Formă, semnificație și referință în limba naturală. O dare de seamă fenomenologică asupra numelor proprii

Abstract

În cartea mea Eigenname und Bedeutung (1996), am pornit de la observația că teoriile moderne referitoare la numele proprii nu reușesc să prezinte cu adevărat natura semantică specifică și complexă a numelor proprii. Începînd cu anii ’60 și ’70, teoretizarea legată de numele proprii a fost dominată, în ansamblu, de savanți ce-și desfășurau activitatea în tradiția filosofiei și logicii analitice, mai cu seamă John R. Searle și Paul Kripke. În orice caz, am argumentat că genul de semnificație puternic specifică, tipică numelor proprii, trebuie să fie studiată în cadrul unei teorii care se află într-un contact mai strîns cu lingvistica generală propriu-zisă. Principalele dări de seamă filosofice (referențiale îndeosebi) și logice (formale îndeosebi) pleacă de la presupunerea că numele propriu este „sprijinit” de informația enciclopedică deținută de vorbitori cu privire la referenți (Searle) sau că numele propriu este lipsit de semnificație, fiind totuși un semn designator în mod rigid (Kripke). În contrast cu aceste concepții, caut să dovedesc că o definiție general lingvistică a numelui propriu trebuie să se axeze nu doar pe chestiuni logice și filosofice, ci și pe funcția semantică, specific lingvistică, a numelui propriu ca „parte de vorbire” în enunțuri reale. O atare abordare nu are de-a face deloc cu pragmatica sau cu analiza discursului, ea aducînd în discuție o focalizare funcțională asupra numelor proprii, care, cel mai adesea, a lipsit definițiilor date numelui propriu pînă acum. Prin urmare, este propusă aici o prezentare a unei teorii semantice bazată pe unele aspecte ale unei „fenomenologii a limbajului și a lingvisticii”, așa cum o găsim pe aceasta în opera lui Edmund Husserl și în cea a lui Eugenio Coseriu. În mare, Husserl reprezintă implicațiile general epistemologice ale lucrării, iar Coseriu, aspectele specific lingvistice.