Despre articol
RezumatLat. ipse a evoluat diferit în limbile romanice, limba română fiind cea care a conservat cel mai bine uzurile, îmbogățindu-le cu unele noi. Scopul cercetării este de a pune în evidență evoluția reflexelor formal-funcționale ale lui ipse pe teren românesc: îns 1 , îns 2 /ins, îns(ă) 3 , însul, nusul, dînsul, adins, însuși, posibil și focalizatorul legat -și. Analiza este o dezvoltare a unor cercetări anterioare pe un corpus extins de limbă veche, completat acum cu un corpus amplu de română contemporană non-standard, vorbită subdialectal. Fenomenele semnificative din româna veche comparativ cu latina sînt proliferarea formelor, conservarea uzurilor paralel cu apariția unora noi, îmbogățiri semantice și constituirea unor sinonimii lexico-funcționale relativ numeroase. Româna veche a reorganizat cuplurile formă-funcție, a introdus variante poziționale condiționate sintactic și marcarea diferențială a obiectului prepozițional, a lărgit sensurile ca efecte contextuale ale prototipului focalizator, a limitat ambiguitatea cu reflexivul și reciprocul, a gramaticalizat deicticul textual demonstrativ în conjuncție adversativă. Pentru româna modernă sînt semnificative constituirea unor omonimii lexico-gramaticale care elimină ambiguitățile, precum și apariția unor diferențe de registru. Evoluția lat. ipse pe teren românesc ilustrează un caz de poligramaticalizare și polimorfism, care nu e singular în istoria idiomurilor neo-latine.
PreliminariiÎn latina clasică ipse (*ipsus) era pronume demonstrativ și funcționa în special ca element focal (contrastiv) al unui nominal sau al unei propoziții, dar și ca reflexiv sau ca reciproc în combinație cu pronumele reflexiv. În latina tîrzie devenise sinonim cu hic, funcționînd ca deictic textual, adică un demonstrativ avînd ca antecedent/subsecvent un enunț (Ernout & Thomas, 1959, p. 187-191; Väänänen, 1981, p. 120; Woodcock, 2005, p. 25-26; Baños Baños, 2009, p. 181-182). Evoluția ulterioară pe teren romanic a fost neunitară: în majoritatea limbilor romanice a dispărut (franceză, italiană, spaniolă, portugheză), în altele (sardă, o parte din zona gasconă și catalană) a evoluat spre articol hotărît, în timp ce româna este singura limbă romanică în care s-a conservat (Densusianu, 1938, p. 176; Sala, 2001, s.v.), îmbogățindu-și formele și uzurile. În limba actuală ocupă o zonă de semnificații bine circumscrisă funcțional.
De la latină la româna vecheÎn raport cu latina, în româna veche se remarcă următoarele evoluții: a proliferat numărul formelor ( §2.1), s-au conservat uzurile din latină ( §2.2), au apărut uzuri noi pe teren românesc ( §2.3), ca urmare a implicaturilor contextuale însuși a devenit polifuncțional ( §2.4), s-au constituit relații de sinonimie lexicofuncțională ( §2.5). * Adresă de corespondență: vasilescu.andra@gmail.com.