Constantin cel Mare își inaugurează podul ridicat peste Dunăre dintre Oescus (Ghighen) și Sucidava (Celei) în iulie 328. Acesta este menționat pentru prima dată de Sextus Aurelius Victor, în Liber de Caesaribus, 41.18, iar apoi de cronografi târzii în secolele VII-IX p.Chr. (Chronicon Pascale, I, 526, 16-17 (P 284) și Theophanes Confessor în Chronographia, a. 5820 (328), p. 28, (19-20 De Boor). Importantul moment constructiv apare și în secolul al XI-lea în cronica compilată a călugărului bizantin Georgios Kedrenos, Synopsis historion (Istoria sinoptică sau Compendiu de istorii). Podul apare sugerat sau figurat explicit peste secole în Index Geographicus Celsissimi Principatus Wallachiae - Harta Țării Românești a Stolnicului Constantin Cantacuzino, la sfârșitul secolului al XVII-lea, iar puțin timp după aceea în „Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia” (1718, Veneția), scrisă de fostul secretar al domnitorului Constantin Brâncoveanu, Anton Maria Del Chiaro. Numit de către locuitorii ambelor maluri ale Dunării “podul de aramă”, din convingerea potrivit căreia picioarele sale ar fi fost turnate din metal, podul îi era în vechime atribuit lui Traian. În credința populară, pe puntea sa ar fi trecut în cursul nopții, către Câmpia Romanaților, Domnul de Rouă, îndreptându-se spre curțile lui Ler Împărat de la cetatea Antina (Romula/Reșca). Podul lui Constantin cel Mare reapare menționat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în lucrarea lui Felix Kanitz, pornind de la informațiile localnicilor, ori de la piloții Societății de navigație cu aburi pe Dunăre din Viena (Erste Donau-Dampfschiffahrts-Gesellschaft - DDSG). Unul dintre pilonii din piatră ai podului de pe șenalul navigabil, aproape de malul românesc, este amintit în iulie 1869 de Cezar Bolliac. Același pasionat gazetar și arheolog diletant va dezveli portalul de nord în 1873, după ce îl identificase și îi marcase poziția în plan, patru ani mai devreme. Acoperit rapid cu pământ și gunoaie scurse de pe coasta satului Celei, portalul va fi redezvelit și cercetat într-o campanie intensivă, de către Pamfil Polonic și Grigore Tocilescu, între 16 iunie – 15 august 1898. Celui din urmă îi datorăm publicarea rezultatelor, în 1902, întemeiate pe observațiile riguroase și desenele amănunțite ale inginerului topograf Pamfil Polonic. Abia în vara anului 1968, Dumitru Tudor va coordona săpături ale căror scop precis era redocumentarea portalului de nord și a pilonilor învecinați. Rezultatele acestor cercetări au fost relativ modeste, aducând, totuși, binevenite informații suplimentare. Ele s-au regăsit ulterior într-un articol al lui Octavian Toropu și în câteva studii monografice asupra sitului și a podurilor romane de la Dunărea de Jos, datorate în primul rând lui Dumitru Tudor. Contribuția noastră face o trecere critică în revistă a tuturor datelor istorice și arheologice existente până acum pentru podul lui Constantin cel Mare de la Oescus-Sucidava. Ea introduce ca elemente de noutate absolută pentru literatura de specialitate rezultatele batimetriei realizate în 2017 prin albia Dunării și pe cele de geomagnetometrie (2022) din zona de luncă de pe malul stâng al fluviului, astăzi pășune comunală. Astfel, în cadrul proiectului FAST DANUBE, echipa de specialiști de la Marine Research a realizat măsurători batimetrice cu sonare multibeam, prilej cu care a identificat 27 posibile urme (piloni) ale Podului lui Constantin cel Mare ridicat între Oescus și Sucidava. Urmele pilelor se întind pe un traseu liniar pe 820 m, între ele distanța medie fiind de aproximativ 30 m. Investigații suplimentare de magnetometrie au fost realizate în toamna anului 2022, între portalul de nord, brațul aferent și gârla Bozahuzului sau a Banului, Celeiului. Rezultatul acestora a constat în identificarea altor 7 anomalii (piloni) datorate podului constantinian, pe o lungime de cca 210 m. Respectivele anomalii prezintă o aliniere riguroasă cu portalul de nord și pilele de zidărie puse în evidență de batimetria realizată prin albia Dunării, iar distanța între ele este, iarăși, identică.
