Reeditarea unui text stîrnește aproape mereu între-bări asupra cauzelor și a utilității acesteia. Fără îndo-ială că, în acest caz, avem în față rodul unui cuvenit omagiu adus Profesorului, de către Elev. Chiar astfel însă, Progresul în limbă. Scurtă istorie a limbajului are două virtuți majore, ce transformă gestul omagial în act științific necesar. În chip natural, generațiile tind a crede că învățăturile trecutului au fost depășite de cele ale prezentului, că tot ceea ce era de reținut a fost achiziționat și ameliorat; or, jumătate de secol cuprinde două generații, timp în care multe învățături se uită, rămîn nemistuite sau sînt copleșite de altele, nu mereu mai valoroase în plan științific. Deși utilizată timp de cîteva decenii, această scriere continuă să dețină elemente de natură să-i păstreze rostul de reper călăuzitor, căci textul constituie mai mult decît o prezentare critică și îmbogățită a istoriei unor idei -așa cum pare la prima vedere.Pe de altă parte, este la fel de natural ca peisajul convingerilor și așteptărilor de natură științifică să se modifice în timp, sub influența cumulată a practicilor și, de aici, a descoperirilor din diverse domenii; astfel încît, republicarea unui text să însemne așezarea mai fructuoasă a acestuia în intelectul noilor cititori, pregătiți altfel decît generația în prezența căreia s-a scris textul. În general, perspectiva umanistă (referindu-ne chiar și numai la efortul considerat a avea atributele demersului științific) asupra a ceea ce constituie a d e v ă r u l este grevată de două atitudini: cea care, formulînd ipoteze, o face sub controlul metodelor empirice riguroase, în căutarea unor adevăruri obiective și, pe cît este posibil, atemporale; și cea care privește știința ca mediu pentru diverse ideologii, ca un construct cultural, "în spiritul epocii". O dată scris și devenit bun al comunității intelectuale, textul servește fie unei tabere, fie celeilalte, dar un context în care reprezentanții celei de-a doua sînt în minoritate nu poate fi decît de bun augur pentru manifestarea valorii textului în sine.Justificată de constatarea unei carențe a receptorului prezumtiv sau/și chemată de noile cadremai comprehensibile-în care se desfășoară cercetarea academică de înaltă ținută, reeditarea cărții Luciei Wald este un demers așteptat. El realizează, în fapt, prin ampla și nuanțata Prefață scrisă de Petre Gheorghe Bârlea (p. 13-58), și o repunere a problematicii abordate de autoare, acum aproape cinci decenii (1956)(1957)(1958)(1959)(1960)(1961)(1962)(1963)(1964)(1965)(1966)(1967)(1968), în cîmpul de forțe al cercetărilor lingvistice (dar și, asociate din ce în ce mai legitim, cognitiviste, antropologice, genetice etc.) din ultimul sfert al secolului XX și de la începutul secolului XXI. › În construirea tezei Luciei Wald, istoria cercetării fenomenului natural al transformării limbii (v. cap. I, Istoricul concepțiilor despre progresul limbii, p. 59-103) constituie și fundament, și urmă a unor edificii (sau doar a unor frînturi de edificii) care trebuie abandonate. Grăitor p...

Tot ceea ce există decurge din ceva anterior și se supune unor factori determinanți, adică are antecedenți și cauze, care dețin antecedenți și cauze, indiferent de dificultatea de a analiza exhaustiv elementele lanțului cauzal (adică de a le cuantifica forțele, ierarhia, și ponderile, de a le stabili gradele de conjuncție, interdeterminare și colaborare, de a le monitoriza, matematiza și algortimiza componentele), nimic nefiind aleatoriu și lipsit de determinare. O astfel de dificultate sau de imposibilitate nu poate genera sau constitui motiv de a concluziona că astfel de procese complexe ar fi indeterminate și aleatorii, întrucît ele sînt riguros determinate de o multitudine de factori inextricabil întrețesuți.

No abstract

Prezentarea de față își propune să observe eforturile făcute în lingvistică spre a afla dacă baza de articulație este un concept viabil, util și dacă—mai presus de orice—reflectă realitatea. Întrucît, după știința noastră, cea mai bună dezvoltare a conceptului se petrece în spațiul științific românesc, prin A. Philippide și G. Ivănescu, vom încerca să urmărim direcția deschisă la mijlocul secolului al XIX-lea, sub influența perspectivei evoluționiste, și urmată de către cei doi mari teoreticieni ai conceptului. În partea a doua a studiului nostru vom încerca o sinteză a chestiunii, din perspectivă actuală, mai cu seamă întrucît, după cei doi învățați români, lingvistica românească nu s-a mai ocupat de acest concept, deși premisele existente sînt solide, valoroase, adică de mare sprijin.

All that exists emerges from the previous and is subject to some determining factors, that is, it has antecedents and causes, which have antecedents and causes, regardless of the difficulty of exhaustively analysing the elements of the causal chain (that is to quantify their forces, their hierarchy and weights, to determine their degrees of conjunction, interdetermination and collaboration, to monitor, mathematize and algorithmize their components), nothing being indeterminate and random. Such difficulty or impossibility cannot generate or constitute a reason to conclude that such complex processes would be indeterminate and random, as they are rigorously determined by a multitude of inextricably intertwined factors.